Rene Decartes

Cogito ergo sum
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol sau această secţiune pare să conţină cercetare originală.
Dacă articolul nu poate fi rescris conform politicii Wikipedia, atunci trebuie şters.


Cogito ergo sum (în latină tradus prin „cuget deci exist”) este un concept filosofic al lui René Descartes apărut în Discurs despre metodă (1637) la sfârşitul perioadei Renaşterii, punctând astfel începutul unei noi etape în istoria culturii umanităţii: perioada modernă.

[modifică] Îndoiala metodică
Îndoiala, ca atitudine epistemologică, fusese experimentată în decursul istoriei filosofiei europene. Nou, însă, la Descartes, este radicalismul îndoielii şi faptul că îndoiala se desfăşoară controlat, metodic, toate acestea în vederea unui scop pozitiv: fundamentarea pe baze absolut certe a cunoaşterii. Îndoiala carteziană cere renunţarea la orice presupoziţie şi prejudecată luate în mod nemijlocit adevărate. Este o cerinţă de a pleca de la gândire pentru a ajunge numai prin gândire la ceva ferm.

Metoda lui Descartes presupune împrumutarea din domeniul matematicii a patru reguli „pentru îndrumarea minţii”. Astfel, prima regulă, cea a evidenţei, impune acceptarea ca adevărate numai a acelor ideilor simple care apar clar şi distinct intelectului, printr-un act de cunoaştere nemediat, respectiv prin intuiţie. A doua regulă, regula analizei, presupune explicitarea detaliată a conţinutului conceptului despre lucrul compus sau realitatea de fapt de studiat. Astfel explicitat, conceptul va fi reunit prin metoda deducţiei, în mod strict raţional, rezultând un concept pe deplin inteligibil şi deci posibil de cunoscut şi de verificat intersubiectiv, ceea ce formează conţinutul penultimei reguli, regula sintezei. În sfârşit, regula enumerării presupune verificarea riguroasă a analizei şi demonstraţiei prezentate anterior. [1]

Astfel, îndoiala poate atinge în radicalitatea sa, tot ceea ce nu apare minţii în mod clar şi distinct, orice idee sau concept pe care intuiţia nu ni le prezintă astfel. Descartes se îndoieşte de acele cunoştinţe provenite din cărţi şi din tradiţie, din educaţie şi din discuţiile cu ceilalţi oameni. Reprezentările senzoriale şi ale fanteziei sunt primele şi cele mai vechi surse ale cunoaşterii supuse îndoielii. Se va îndoi deci de propriile senzaţii şi reprezentări. Avem şi în vise senzaţii şi reprezentări pe care le considerăm, în timpul somnului, absolut reale. De ce n-ar fi la fel de înşelătoare şi acelea pe care le avem în starea de veghe? Descartes este hotărât să se îndoiască de tot ceea ce nu-i este prezentat de intuiţie ca o cunoştinţă clară şi distinctă, fiind pregătit să se mulţumească fie şi cu o singură judecată certă: aceea că nu se poate cunoaşte nimic intuitiv în mod clar şi distinct.

Voi presupune că nu Dumnezeu cel foarte bun, izvor al adevărului, ci un anumit geniu rău, dar acesta deosebit de puternic şi iscusit, şi-a dat întreaga osteneală să mă înşele: voi socoti că cerul, aerul, pământul, culorile, figurile, sunetele şi cele externe nu sunt altceva decât înşelări ale somnului, prin mijlocirea cărora a întins el curse credulităţii mele: mă voi privi pe mine însumi ca şi cum n-aş avea mâini, ochi, carne, sânge, nici vreun simţ oarecare, ci ca unul ce am socotit în chip greşit a avea toate acestea... voi merge mai departe, până ce voi afla ceva sigur, ori, dacă nu altceva, măcar aceasta cu siguranţă, cum că nu e nimic sigur. — René Descartes, Meditaţii despre filosofia primă [2]

Pentru prima oară în istoria filosofiei, această îndoială intuieşte un fapt pe care dogmatismul precartezian l-a considerat de la sine înţeles: certitudinea existenţei subiectului cugetător.

[modifică] Cogito-ul cartezian