marți, 22 februarie 2011
vineri, 11 februarie 2011
Fotografii pe perete (24)
Fotografii pe perete (24): "- Trimis utilizând Bara de instrumente Google"
sâmbătă, 5 februarie 2011
o poveste cu ingeri
O poveste cu ingeri Minimize
O poveste cu îngeri,
ce s-a întâmplat în Bucureşti
Vreau să vă spun şi eu povestea mea despre îngeri.
De fapt, cea mai recentă poveste a mea despre îngeri, pentru că ei sunt tot timpul cu mine şi mă ajută de câte ori îi rog.
Povestea mea este poate foarte simplă, dar în acelaşi timp caracterul de miracol este foarte evident şi vă rog să mă credeţi, a fost extraordinar de copleşitor. Ca de altfel fiecare experienţă pe care o percepem ca pe o minune. Nu cred că poţi percepe o experienţă de acest fel ca pe ceva obişnuit.
Dar, să vă spun povestea...
Ieri, fiind sâmbătă, ca de obicei în această zi, îmi duceam fetiţa de 10 ani, împreună cu o prietenă de-a ei, la un atelier de pictură pentru copii la Muzeul Pallady.
Era o vreme foarte frumoasă şi ne simţeam foarte bine. Fetiţele, gureşe ca nişte vrăbiuţe îmi tot povesteau de-ale lor, se mirau de una de alta, săreau într-un picior...
De la Eroilor, am luat un autobuz 336 spre Universitate şi am coborât la Piaţa Rosetti. De acolo trebuia sa mai luăm un troleibuz, vreo 2- 3 staţii, dar nu ştiam prea bine pe care.
Intre timp, mai trec vreo două maşini şi troleibuze şi vine un al treilea, 91.
M-am gândit să mergem cu el, deşi nu eram sigură că va merge spre Biserica Armenească.
Ne urcăm în troleu şi constat că, în loc să meargă înainte spre bulevard, s-a întors la rond, la Rosetti, pentru ca de fapt, acolo avea capătul. Zic „Uite că n-am nimerit-o! Trebuia să întreb pe cineva.”
Dar n-am reuşit sa mai gândesc pănă la sfârşit, pentru că, am constatat că nu mai aveam poşeta. O uitasem, sau nu stiu ce s-a întâmplat, dar rămăsese în maşina 336. Aveam în mână, numai pungile copiilor cu desene şi o jucărie de pluş a fetiţei mele.
Doamne, nu vreau să vă spun ce am simţit în acel moment!
Nu era vorba de bani (că nu aveam decât 1 milion în portofel şi e drept o sută de euro), dar eram disperată după acte, carduri, legitimaţia de serviciu, cartela de acces într-o importantă instituţie publică, chei de la casă + buletin cu adresă, chei de la birou, plus un telefon mobil de serviciu, o agendă cu toate datele şi alte lucruri, dar de mai mică importanţă.
Oricum, am înţepenit în acel moment.
De aici şi până la finalul povestirii nu ştiu dacă s-au scurs mai mult de 15 minute, dar va spun că pentru mine, a fost o veşnicie!
Oricum, în tot ce s-a întâmplat apoi, intervenţia divină a fost evidentă. Am stat apoi şi am analizat toate aspectele şi este clar, că nu putea fi altfel.
Gândiţi-vă că eram în Bucureştiul zilelelor noastre, când chiar şi fiind foarte atent te poţi trezi fără portofel sau telefon mobil, sau altele.
In orice caz, situaţia era disperată şi m-am trezit spunându-le copiilor: „Nu am geanta!”.
„Cum?”, „Nu se poate!” mi-au zis. „Ba da. Cred ca am uitat-o în 336.”
In acel moment o bătrânică, ce stătea pe scaun mi-a zis: „O găseşti! Uite maşina este în faţă, roagă şoferul să meargă mai repede să o ajungi.”. Aproape că nu am auzit-o. Ca să nu mai spun că eram tentată nici să nu o ascult. Mă gâneam „Bătrânica asta are chef de glume. Unde mai găsesc eu geanta, în Bucureşti, uitată într-un mijloc de transport în comun!” şi pe urmă, uitasem complet că maşina 336, de fapt, acolo avea capătul şi întorcea. (Chiar şi faptul că ne urcasem tocmai în acel troleibuz care mergea în aceeaşi direcţie cu maşina a fost un indiciu!).
M-am repezit spre prima uşă să cobor, dar semaforul a devenit roşu. Il rog pe şofer să deschidă şi îmi spune că numai în staţie. Ii spun ca mi-am uitat geanta în autobuzul din faţă şi săracul a plecat pe roşu, dar între timp a plecat şi autobuzul din staţia care era ceva mai încolo. Atunci mi-a spus să iau un taxi că altfel nu îl voi putea prinde.
Am coborât la Teatrul Naţional, dar autobuzul trecuse de rond, în viteză. Mă uitam disperată după el!
„Bine (mă gândeam), iau un taxi, dar n-am nici un ban!”. Intre timp alergam ca nebuna, cu copii după mine, pe la rond la Universitate şi nu era nici un taxi liber.
Până la urmă apare un taxi, un om al lui Dumnezeu, îi spun repede ce s-a întâmplat şi când să pornim, iar se schimbă culoarea în roşu. Mi s-a părut o veşnicie până s- a făcut verde. In aglomeraţia de la Universitate, s-a strecurat bietul om şi am plecat, în sfârşit.
In maşină, de disperată ce eram, nu mai îmi simţeam nici inima. M-am rugat în gând, îngerilor păzitori să mă ajute, deşi, mărturisesc nici nu mai puteam să cred că voi mai vedea geanta vreodată.
Până la Kogălniceanu, toate semafoarele au fost verzi, dar maşina 336 nu era nicăieri.
Mă gândeam „Bine, maşina poate că o prind eu, dar geanta, ce crezi că o mai găsesc?” Nici în visele cele mai îndrăzneţe nu puteam să-mi imaginez aşa ceva! Mai ales că era şi o gentă bună (de firmă) şi să nu vă mai spun că rămăsese şi cu fermoarele desfăcute, adică şi deschisă.
Ei ce mai ziceţi!
In cele din urmă, la Kogălniceanu, ajungem maşina. Tocmai se pregătea să plece din staţie. Şoferul de taxi îl claxonează şi îi face semn să rămână pe loc. Autobuzul opreşte. Cobor repede şi mă duc spre şofer şi cînd colo.... geanta era pe bord! Aşa deschisă cum o lăsasem.
În primul moment nu mi-a venit să cred!
Şoferul râdea. Eu disperată, cu copiii după mine....dau să îi spun... Zice, arătând spre geantă: „O doamnă a găsit-o şi mi-a dat-o. Nu ştiu dacă a luat ceva din ea. Este aşa cum am primit-o.”
Zic „Doamne, nu-i nimic! Nici dacă a luat portofelul şi banii, dar măcar restul, dacă sunt!”
Desfac geanta şi văd că erau toate la locul lor. Nu lipsea absolut nimic. Nici măcar un bilet RATB.
Am fost copleşită! Nu mai ştiam ce să spun! M-am gândit, în acel moment, că de fapt toţi aceşti oameni au fost nişte îngeri. Nu puteau fi altceva.
M-am rugat şi o să mă rog tot timpul pentru sănătatea şi binele lor cel mai înalt şi L-am rugat pe bunul Dumnezeu şi pe îngerii mei să mă ajute să înţeleg tâlcul acestei întâmplări mult prea copleşitoare pentru mine.
Aş vrea să le pot mulţumi cumva celor care m-au ajutat, dar nu ştiu unde i-aş mai putea găsi, aşa că în cinstea acestor oameni minunaţi, îngeri adevăraţi, m-am gândit să scriu această poveste.
Pun în ea toate mulţumirile mele pentru ei!
(Mona P.)
O poveste cu îngeri,
ce s-a întâmplat în Bucureşti
Vreau să vă spun şi eu povestea mea despre îngeri.
De fapt, cea mai recentă poveste a mea despre îngeri, pentru că ei sunt tot timpul cu mine şi mă ajută de câte ori îi rog.
Povestea mea este poate foarte simplă, dar în acelaşi timp caracterul de miracol este foarte evident şi vă rog să mă credeţi, a fost extraordinar de copleşitor. Ca de altfel fiecare experienţă pe care o percepem ca pe o minune. Nu cred că poţi percepe o experienţă de acest fel ca pe ceva obişnuit.
Dar, să vă spun povestea...
Ieri, fiind sâmbătă, ca de obicei în această zi, îmi duceam fetiţa de 10 ani, împreună cu o prietenă de-a ei, la un atelier de pictură pentru copii la Muzeul Pallady.
Era o vreme foarte frumoasă şi ne simţeam foarte bine. Fetiţele, gureşe ca nişte vrăbiuţe îmi tot povesteau de-ale lor, se mirau de una de alta, săreau într-un picior...
De la Eroilor, am luat un autobuz 336 spre Universitate şi am coborât la Piaţa Rosetti. De acolo trebuia sa mai luăm un troleibuz, vreo 2- 3 staţii, dar nu ştiam prea bine pe care.
Intre timp, mai trec vreo două maşini şi troleibuze şi vine un al treilea, 91.
M-am gândit să mergem cu el, deşi nu eram sigură că va merge spre Biserica Armenească.
Ne urcăm în troleu şi constat că, în loc să meargă înainte spre bulevard, s-a întors la rond, la Rosetti, pentru ca de fapt, acolo avea capătul. Zic „Uite că n-am nimerit-o! Trebuia să întreb pe cineva.”
Dar n-am reuşit sa mai gândesc pănă la sfârşit, pentru că, am constatat că nu mai aveam poşeta. O uitasem, sau nu stiu ce s-a întâmplat, dar rămăsese în maşina 336. Aveam în mână, numai pungile copiilor cu desene şi o jucărie de pluş a fetiţei mele.
Doamne, nu vreau să vă spun ce am simţit în acel moment!
Nu era vorba de bani (că nu aveam decât 1 milion în portofel şi e drept o sută de euro), dar eram disperată după acte, carduri, legitimaţia de serviciu, cartela de acces într-o importantă instituţie publică, chei de la casă + buletin cu adresă, chei de la birou, plus un telefon mobil de serviciu, o agendă cu toate datele şi alte lucruri, dar de mai mică importanţă.
Oricum, am înţepenit în acel moment.
De aici şi până la finalul povestirii nu ştiu dacă s-au scurs mai mult de 15 minute, dar va spun că pentru mine, a fost o veşnicie!
Oricum, în tot ce s-a întâmplat apoi, intervenţia divină a fost evidentă. Am stat apoi şi am analizat toate aspectele şi este clar, că nu putea fi altfel.
Gândiţi-vă că eram în Bucureştiul zilelelor noastre, când chiar şi fiind foarte atent te poţi trezi fără portofel sau telefon mobil, sau altele.
In orice caz, situaţia era disperată şi m-am trezit spunându-le copiilor: „Nu am geanta!”.
„Cum?”, „Nu se poate!” mi-au zis. „Ba da. Cred ca am uitat-o în 336.”
In acel moment o bătrânică, ce stătea pe scaun mi-a zis: „O găseşti! Uite maşina este în faţă, roagă şoferul să meargă mai repede să o ajungi.”. Aproape că nu am auzit-o. Ca să nu mai spun că eram tentată nici să nu o ascult. Mă gâneam „Bătrânica asta are chef de glume. Unde mai găsesc eu geanta, în Bucureşti, uitată într-un mijloc de transport în comun!” şi pe urmă, uitasem complet că maşina 336, de fapt, acolo avea capătul şi întorcea. (Chiar şi faptul că ne urcasem tocmai în acel troleibuz care mergea în aceeaşi direcţie cu maşina a fost un indiciu!).
M-am repezit spre prima uşă să cobor, dar semaforul a devenit roşu. Il rog pe şofer să deschidă şi îmi spune că numai în staţie. Ii spun ca mi-am uitat geanta în autobuzul din faţă şi săracul a plecat pe roşu, dar între timp a plecat şi autobuzul din staţia care era ceva mai încolo. Atunci mi-a spus să iau un taxi că altfel nu îl voi putea prinde.
Am coborât la Teatrul Naţional, dar autobuzul trecuse de rond, în viteză. Mă uitam disperată după el!
„Bine (mă gândeam), iau un taxi, dar n-am nici un ban!”. Intre timp alergam ca nebuna, cu copii după mine, pe la rond la Universitate şi nu era nici un taxi liber.
Până la urmă apare un taxi, un om al lui Dumnezeu, îi spun repede ce s-a întâmplat şi când să pornim, iar se schimbă culoarea în roşu. Mi s-a părut o veşnicie până s- a făcut verde. In aglomeraţia de la Universitate, s-a strecurat bietul om şi am plecat, în sfârşit.
In maşină, de disperată ce eram, nu mai îmi simţeam nici inima. M-am rugat în gând, îngerilor păzitori să mă ajute, deşi, mărturisesc nici nu mai puteam să cred că voi mai vedea geanta vreodată.
Până la Kogălniceanu, toate semafoarele au fost verzi, dar maşina 336 nu era nicăieri.
Mă gândeam „Bine, maşina poate că o prind eu, dar geanta, ce crezi că o mai găsesc?” Nici în visele cele mai îndrăzneţe nu puteam să-mi imaginez aşa ceva! Mai ales că era şi o gentă bună (de firmă) şi să nu vă mai spun că rămăsese şi cu fermoarele desfăcute, adică şi deschisă.
Ei ce mai ziceţi!
In cele din urmă, la Kogălniceanu, ajungem maşina. Tocmai se pregătea să plece din staţie. Şoferul de taxi îl claxonează şi îi face semn să rămână pe loc. Autobuzul opreşte. Cobor repede şi mă duc spre şofer şi cînd colo.... geanta era pe bord! Aşa deschisă cum o lăsasem.
În primul moment nu mi-a venit să cred!
Şoferul râdea. Eu disperată, cu copiii după mine....dau să îi spun... Zice, arătând spre geantă: „O doamnă a găsit-o şi mi-a dat-o. Nu ştiu dacă a luat ceva din ea. Este aşa cum am primit-o.”
Zic „Doamne, nu-i nimic! Nici dacă a luat portofelul şi banii, dar măcar restul, dacă sunt!”
Desfac geanta şi văd că erau toate la locul lor. Nu lipsea absolut nimic. Nici măcar un bilet RATB.
Am fost copleşită! Nu mai ştiam ce să spun! M-am gândit, în acel moment, că de fapt toţi aceşti oameni au fost nişte îngeri. Nu puteau fi altceva.
M-am rugat şi o să mă rog tot timpul pentru sănătatea şi binele lor cel mai înalt şi L-am rugat pe bunul Dumnezeu şi pe îngerii mei să mă ajute să înţeleg tâlcul acestei întâmplări mult prea copleşitoare pentru mine.
Aş vrea să le pot mulţumi cumva celor care m-au ajutat, dar nu ştiu unde i-aş mai putea găsi, aşa că în cinstea acestor oameni minunaţi, îngeri adevăraţi, m-am gândit să scriu această poveste.
Pun în ea toate mulţumirile mele pentru ei!
(Mona P.)
vineri, 4 februarie 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)