''Cea mai veche referinţă scrisă despre o sărbătoare ce marca reîntoarcerea Soarelui (solstiţiu) a fost găsită în antichitate, în Mesopotamia. Sărbătoarea, care ţinea 12 zile, avea drept scop să-l ajute pe zeul Marduk să îmblânzească monştrii haosului pentru încă un an, potrivit Agerpres.
La romani, sfârşitul lunii decembrie coincidea cu serbările oficiate în cinstea zeului Saturn, numite saturnalii.
Acestea reprezentau o formă de venerare a soarelui, a luminii ce biruia întunericul - obicei adus din Orient, mai precis din Siria. Ei sărbătoreau şi "naşterea soarelui neînvins" (sol invictus) la solstiţiul de iarnă (către 21 decembrie), când zilele reîncep să se lungească, un cult preluat de la persani, care-l adorau pe "Mithra", zeul soarelui. Pentru păgâni, aceasta era noaptea în care Marea Zeiţă dădea naştere noului Soare, repornind astfel ciclul anotimpurilor.
La începuturile Creştinismului, unii episcopi au propus ca Naşterea Domnului să se sărbătorească în aceeaşi perioadă (17 - 24 decembrie), însă obiceiul nu s-a generalizat până în secolul al IV-lea, neştiindu-se cu siguranţă care ar trebui să fie data corectă. Uneori, Crăciunul era sărbătorit în septembrie, alteori, în martie.
În secolul al III-lea se serba în Orient, la 6 ianuarie, Epifania sau Teofania (descoperirea lui Dumnezeu), o sărbătoare comună pentru Naşterea Domnului, Botezul Său de către Sfântul Ioan şi participarea la nunta din Cana Galileii, moment liturgic adoptat ulterior şi de Biserica Romei.
În anul 274 d.Hr., solstiţiul de iarnă a căzut la 25 decembrie. Împăratul roman Aurelian a proclamat acea dată "Natalis Solis Invicti", adică "naşterea Soarelui invincibil". În anul 320, Papa Julius a stabilit ziua de 25 decembrie ca fiind data oficială a naşterii lui Iisus Hristos, iar cinci ani mai târziu, în 325, primul împărat roman creştin, Constantin cel Mare, a schimbat semnificaţia zilei de 25 decembrie. El a stabilit o sărbătoare cu dată fixă, ce aniversa Naşterea lui Iisus Hristos. În 354, Liberius, episcopul Romei, a reconfirmat oficial aceeaşi dată pentru sărbătoarea Naşterii Domnului, asimilând sărbătorile populare şi păgâne deja existente cu ocazia solstiţiului de iarnă. Ajunul Crăciunului - seara de 24 decembrie - deschidea şirul sărbătorilor de iarnă, care ţineau 12 zile şi se terminau în ajunul Bobotezei (6 ianuarie). La mijloc cădea Anul Nou.
Chiar după fixarea datei de 25 decembrie, a mai trecut multă vreme până ce aceasta să fie adoptată de toţi creştinii. Din cauza diferenţelor calendaristice (stil nou şi stil vechi), o bună parte dintre păstrează acest obicei.
Ziua naşterii lui Iisus va fi declarată sărbătoare a Imperiului roman în anul 429, de către împăratul Iustinian, iar Sfântul Patrick va introduce Crăciunul în Irlanda în 461. Augustin de Canterbury statorniceşte aceeaşi tradiţie în Anglia în 604, pentru ca, abia un secol mai târziu, Sfântul Bonifaciu să instituie în Germania celebrarea Naşterii lui Iisus la 25 decembrie.
În Scandinavia, Crăciunul va pătrunde în, 815 prin Sfântul Angsar, iar Sfântul Chiril va contribui la răspândirea sărbătorii creştine în ţările slave. În Ungaria, Sfântul Adalbert face acelaşi lucru în 997, iar Danemarca se va creştina complet abia în perioada1014-1053.
În ţările Europei occidentale, protestanţii au interzis în anumite epoci serbarea Crăciunului şi cultul sfinţilor. De exemplu, Oliver Cromwell a interzis în Anglia această sărbătoare între anii 1649 si 1660.
Abia în secolul al XIX-lea, Crăciunul a devenit cu adevărat o serbare populară.
În 1834, cartea lui Charles Dickens, 'Un colind de Crăciun', apărută cu o săptămână înaintea acestei sărbători, a cunoscut un mare succes. Deja, Crăciunul câştigase o popularitate uriaşă. Popularitatea Crăciunului a început să crească în 1820 când Washington Irving a publicat cartea "Cum se ţine Crăciunul la Bracebridge Hall". În SUA, Alabama a fost primul stat care a declarat Crăciunul sărbătoare legală, în 1836. Crăciunul a devenit sărbătoare naţională în SUA abia în 1870, când preşedintele Ulysses Grant a semnat un act oficial în acest sens.
Fiecare nouă comunitate de creştini a dat valenţe noi sărbătorii Crăciunului, în funcţie de tradiţiile şi obiceiurile păgâne din momentul convertirii. Aşa se face că ritualurile specifice sunt complexe şi numeroase, în parte de origine precreştină sau de provenienţă nedeterminată, menite să-l apere pe om de tot răul prin mijloace magice. Din liturghia Crăciunului s-au mai dezvoltat cu timpul şi unele forme de teatru religios, legate mai ales de scena intrării celor trei crai de la Răsărit în staulul unde s-a născut Mântuitorul."
La romani, sfârşitul lunii decembrie coincidea cu serbările oficiate în cinstea zeului Saturn, numite saturnalii.
Acestea reprezentau o formă de venerare a soarelui, a luminii ce biruia întunericul - obicei adus din Orient, mai precis din Siria. Ei sărbătoreau şi "naşterea soarelui neînvins" (sol invictus) la solstiţiul de iarnă (către 21 decembrie), când zilele reîncep să se lungească, un cult preluat de la persani, care-l adorau pe "Mithra", zeul soarelui. Pentru păgâni, aceasta era noaptea în care Marea Zeiţă dădea naştere noului Soare, repornind astfel ciclul anotimpurilor.
La începuturile Creştinismului, unii episcopi au propus ca Naşterea Domnului să se sărbătorească în aceeaşi perioadă (17 - 24 decembrie), însă obiceiul nu s-a generalizat până în secolul al IV-lea, neştiindu-se cu siguranţă care ar trebui să fie data corectă. Uneori, Crăciunul era sărbătorit în septembrie, alteori, în martie.
În secolul al III-lea se serba în Orient, la 6 ianuarie, Epifania sau Teofania (descoperirea lui Dumnezeu), o sărbătoare comună pentru Naşterea Domnului, Botezul Său de către Sfântul Ioan şi participarea la nunta din Cana Galileii, moment liturgic adoptat ulterior şi de Biserica Romei.
În anul 274 d.Hr., solstiţiul de iarnă a căzut la 25 decembrie. Împăratul roman Aurelian a proclamat acea dată "Natalis Solis Invicti", adică "naşterea Soarelui invincibil". În anul 320, Papa Julius a stabilit ziua de 25 decembrie ca fiind data oficială a naşterii lui Iisus Hristos, iar cinci ani mai târziu, în 325, primul împărat roman creştin, Constantin cel Mare, a schimbat semnificaţia zilei de 25 decembrie. El a stabilit o sărbătoare cu dată fixă, ce aniversa Naşterea lui Iisus Hristos. În 354, Liberius, episcopul Romei, a reconfirmat oficial aceeaşi dată pentru sărbătoarea Naşterii Domnului, asimilând sărbătorile populare şi păgâne deja existente cu ocazia solstiţiului de iarnă. Ajunul Crăciunului - seara de 24 decembrie - deschidea şirul sărbătorilor de iarnă, care ţineau 12 zile şi se terminau în ajunul Bobotezei (6 ianuarie). La mijloc cădea Anul Nou.
Chiar după fixarea datei de 25 decembrie, a mai trecut multă vreme până ce aceasta să fie adoptată de toţi creştinii. Din cauza diferenţelor calendaristice (stil nou şi stil vechi), o bună parte dintre păstrează acest obicei.
Ziua naşterii lui Iisus va fi declarată sărbătoare a Imperiului roman în anul 429, de către împăratul Iustinian, iar Sfântul Patrick va introduce Crăciunul în Irlanda în 461. Augustin de Canterbury statorniceşte aceeaşi tradiţie în Anglia în 604, pentru ca, abia un secol mai târziu, Sfântul Bonifaciu să instituie în Germania celebrarea Naşterii lui Iisus la 25 decembrie.
În Scandinavia, Crăciunul va pătrunde în, 815 prin Sfântul Angsar, iar Sfântul Chiril va contribui la răspândirea sărbătorii creştine în ţările slave. În Ungaria, Sfântul Adalbert face acelaşi lucru în 997, iar Danemarca se va creştina complet abia în perioada1014-1053.
În ţările Europei occidentale, protestanţii au interzis în anumite epoci serbarea Crăciunului şi cultul sfinţilor. De exemplu, Oliver Cromwell a interzis în Anglia această sărbătoare între anii 1649 si 1660.
Abia în secolul al XIX-lea, Crăciunul a devenit cu adevărat o serbare populară.
În 1834, cartea lui Charles Dickens, 'Un colind de Crăciun', apărută cu o săptămână înaintea acestei sărbători, a cunoscut un mare succes. Deja, Crăciunul câştigase o popularitate uriaşă. Popularitatea Crăciunului a început să crească în 1820 când Washington Irving a publicat cartea "Cum se ţine Crăciunul la Bracebridge Hall". În SUA, Alabama a fost primul stat care a declarat Crăciunul sărbătoare legală, în 1836. Crăciunul a devenit sărbătoare naţională în SUA abia în 1870, când preşedintele Ulysses Grant a semnat un act oficial în acest sens.
Fiecare nouă comunitate de creştini a dat valenţe noi sărbătorii Crăciunului, în funcţie de tradiţiile şi obiceiurile păgâne din momentul convertirii. Aşa se face că ritualurile specifice sunt complexe şi numeroase, în parte de origine precreştină sau de provenienţă nedeterminată, menite să-l apere pe om de tot răul prin mijloace magice. Din liturghia Crăciunului s-au mai dezvoltat cu timpul şi unele forme de teatru religios, legate mai ales de scena intrării celor trei crai de la Răsărit în staulul unde s-a născut Mântuitorul."
(Maria Cocuti)
